Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi


timpla de stele, până când


lumea mea prelunga si în nesfirsire


se face coloana sau altceva


mult mai inalt si mult mai curând.




Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!


Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,


doua culori ce nu s-au văzut niciodata,


una foarte de jos, intoarsa spre pământ,


una foarte de sus, aproape rupta


în infrigurata, neasemuita lupta


a minunii ca esti, a-ntimplariï ca sunt.